Scrisoarea din Belfast

Echipele de misionari traducători de la conferința din Brazilia ne invidiau pe mine și pe Jo, soția mea. Când ne-am strâns în cadrul sesiunilor de soluționare a problemelor, alimentați cu cafezinhos braziliene – ceșcuțe mici, conținând espresso puternic, bine îndulcit – Jo și cu mine pur și simplu nu ne puteam identifica cu problemele pe care ei le împărtășeau cu noi.

„În satul nostru, nimeni nu ne dă atenție”, spunea o echipă. Alta povestea, „În satul nostru nimeni nu ne ajută să învățăm limba.” Un alt traducător a intrat în vorbă: „Nimeni nu este interesat să învețe să citească.” Altcineva a întrebat, „Cum găsiți povestitori buni care să vă ajute la traducerea Bibliei?”

Ne-am rugat pentru colegii noștri. Însă, în ce ne privește pe noi, cu toate că familia noastră întâmpina constant probleme majore financiare și de sănătate, pur și simplu nu am avut probleme în domeniile amintite de colegii noștri. De fapt, era chiar o situație contrară celei întâlnite de ei.

La doar câteva ore de la sosirea noastră în satul principal Canela, mi s-a dat un nume Canela. În timpul primei luni de la stabilirea noastră în sat, două familii s-au oferit să ne adopte, una pe mine ca și fiu al lor, alta pe Jo ca și fiică a lor. Deveniserăm Canela: cetățeni ai satului, uniți cu ceilalți într-un sistem complicat de înrudire. Mai mult, am fost luat într-un grup al bărbaților și îndrumat în ceea ce privește responsabilitățile referitoare la festivalurile satului.

În ce privește învățarea limbii, pentru noi a fost ca și cum am fi băut apă dintr-un furtun de pompieri. Adolescenții Canela s-au înghesuit în jurul nostru și strigau numele obiectelor în limba Canela mult mai repede decât reușeam noi să scriem. De îndată ce am început să-i învățăm pe oameni să citească, erau atât de mulți potențiali studenți, încât, în primul an, am limitat orele de predare invitând doar pe părinți. Câțiva băieți care nu au reușit să facă parte din grupurile care învățau să citească au sustras cărțile de instruire și au învățat singuri să citească. Aveam din belșug asociați care ne ajutau cu traducerea. La un moment dat, aveam șaptesprezece bărbați și femei care ajutau la testarea textului, verificarea traducerii și dactilografiat.

În timp ce ascultam problemele enumerate de colegii noștri care lucrau în alte grupuri etnice, ne-am dat seama cât suntem de favorizați. Mulți ani nu am avut nici o idee despre cauza acestei situații, până când am primit o scrisoare de la un bărbat creștin din Belfast, Irlanda de Nord. Scrisoarea suna în felul următor:

Dragă frate Jack și soră Jo,

Tocmai am aflat că ați fost desemnați să traduceți Biblia pentru grupul Canela. Sunt încântat de această veste.

Demult am slujit ca misionar în Brazilia. Într-o zi, în timp ce traversam cu greutate prin junglă împreună cu alți prieteni misionari, am dat peste un sat de care n-am știut că era acolo. Era așezat sub forma unui cerc uriaș, toate casele având fațada înspre interior, cu o piață deschisă în centrul cercului din care porneau cărări înspre fiecare casă. Probabil că dintr-un avion, ar fi arătat ca o roată gigantică de căruță.

Oamenii arătau înspăimântători. Bărbații purtau cu ei ciomege și lănci și nici unul nu vorbea nicio limbă cunoscută de noi. Sincer, ne temeam de ei, așa că am plecat cât de repede am putut. Nu am îndrăznit să înnoptăm în acel sat. Mai târziu, am aflat că acei săteni erau numiți Canela.

Pe măsură ce irlandezul continua să ne spună mai multe despre el, ne-am dat seama că el a început să se roage pentru grupul Canela de pe vremea când părinții noștri erau doar niște adolescenți! Adică cu cel puțin zece ani înainte ca Jo și cu mine să fi fost născuți!

El se rugase cu credincioșie pentru grupul Canela timp de patruzeci de ani, până când, în sfârșit, am ajuns noi acolo – ca lingviști-traducători în vârstă de treizeci de ani. Apoi el s-a mai rugat pentru încă douăzeci și doi de ani, până când Cuvântul lui Dumnezeu a fost tradus în limba Canela și s-a format biserica. În cele din urmă, după șaizeci și doi de ani de rugăciune, Domnul l-a luat Acasă, unde fără îndoială îl aștepta o răsplată peste măsură de bogată.

Se pare că Dumnezeu S-a constrâns pe Sine să acționeze pe pământ de cele mai multe ori în măsura în care poporul Lui Îi cere să o facă. El de bunăvoie s-a limitat să lucreze în această lume în primul rând ca răspuns la rugăciunile copiilor Săi. El a pregătit poporul Canela pentru venirea noastră, ca răspuns la rugăciunile acestui irlandez.

Jo și cu mine am trăit douăzeci și doi de ani din viața noastră vorbind oamenilor din grupul Canela despre Dumnezeu. Irlandezul din Belfast a petrecut șaizeci și doi de ani din viața lui vorbind cu Dumnezeu despre oamenii din grupul Canela.

Ambele activități au fost necesare pentru a dărui oamenilor din grupul Canela Cuvântul lui Dumnezeu în limba lor. Acum, Dumnezeu poate vorbi acestor oameni despre El Însuși în mod direct, din Cuvântul Lui.

Mai sunt în jur de 2000 de grupuri etnice care încă nu au Cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, pe care o cunosc cel mai bine. Firește, aceste grupuri au nevoie de traducători ai Bibliei, bine instruiți, suficient finanțați, însă pe deasupra au nevoie de luptători în rugăciune. Și nici nu trebuie ca aceștia să fie irlandezi.