„Oalele mici au urechi mari și cartofii mici au ochi mari.” Această zicală olandeză îi avertizează pe părinți să fie atenți cum acționează și ce vorbesc atunci când copiii îi pot vedea și auzi.
Când eram copil aveam urechi și ochi mari. Aveam doar 12 ani, dar știam că lucrurile nu mergeau bine în afacerea piscicolă a tatălui meu. Lucra cel puțin 14 ore pe zi, 6 zile pe săptămână, în pescăria sa de lângă casa noastră. Era de trei ori mai implicat în afacerea pe care o făcuse înainte de cel de-al doilea război mondial, dar tot era în pragul falimentului. Urechile mele mari îmi spuneau că problema erau taxele.
Olanda era supraaglomerată, iar economia stagna. Pentru a rezolva aceste probleme, guvernul a înlesnit, printr-un program, plecarea din țară a șomerilor, cum ar fi agricultorii și alți lucrători necalificați. Zeci de mii au plecat în fiecare an. În 1949, unchiul meu, un agricultor din Friesland, a plecat în Canada, împreună cu familia sa, în cadrul acestui program.
Din cauza politicii guvernului olandez „mai mare-i mai bine”, nu exista viitor pentru întreprinderile mici din Olanda, așa că tata a decis să-l urmeze pe unchiul meu în Canada pentru a oferi un viitor mai bun celor cinci copii ai săi. Pentru că angajatorii și contribuabilii, asemenea tatălui meu, nu erau eligibili să primească ajutor financiar ca să emigreze, el a trebuit să înceapă să vândă tot ce deținea – mașină, echipament, afacere și casă – pentru a cumpăra bilete spre Canada.
Într-o zi, la prânz, telefonul din hol a sunat și tatăl meu s-a dus să răspundă. S-a întors câteva minute mai târziu, cu fața albă și trasă, cu buzele strânse și cu ochii arzând de mânie. S-a întors spre mama mea: „Au inventat mai multe taxe pe care trebuie să le plătim. Dar nu ne vor lăsa să vindem casa până nu vom plăti toate impozitele.” Deodată a fugit la baie nervos.
În acea săptămână, tata a vândut aproape toată mobila, a împrumutat bani de la bancă și a plătit impozitele. Apoi a vândut casa, a restituit datoria băncii și, în cele din urmă, a obținut o viză de ieșire din țară. După aceea a împrumutat bani de la un frate de-al lui pentru a plăti biletele. Am urcat la bordul navei pentru imigrare, Volendam, după-amiaza târziu, șase zile mai târziu.
În timp ce nava ieșea în larg, tata și cu mine stăteam la pupă, privind înapoi. El se ținea de balustradă cu ambele mâini, privind dincolo de valurile din urma navei la țărmul care se pierdea în amurg.
Clopotul anunță ora mesei. Tata nu s-a mișcat. M-am uitat în sus, la fața lui. Era sobru și nervos, cu ochii ațintiți la pământul unde s-a născut, unde a trăit 40 de ani, unde și-a trăit copilăria, în casa tatălui său, cu opt frați și surori, căsătoria și copiii săi, războiul cu supraviețuirea zilnică în fața morții, 28 de ani de muncă grea de la vârsta de 12 ani. Dar acum el lăsa totul. Nu avea nimic altceva în afară de hainele de pe el și câteva bucăți de mobilier pe care le construise el însuși. Propria lui țară l-a secat de viață.
După ce ultima fâșie neagră a dispărut la orizont, și-a curățat gâtul și a scuipat în dezgust spre țara sa natală. Apoi, a respirat adânc aer curat, proaspăt și sărat și a spus: „En nu naar Canada”: „Și acum, spre Canada”. M-a luat de mână și am mers repede în sala de mese.
Cincisprezece ani mai tarziu, tata și mama au început să călătorească în Olanda pentru a-și vizita rudele. Eu, nu. Nu m-am întors în locul meu natal timp de 45 de ani, și atunci numai pentru că s-a întâmplat să fiu în drum spre o conferință Wycliffe din Germania.
Mă îndoiesc că tatăl meu a vrut să-mi transmită mânia și dezgustul lui față de Olanda, dar a reușit. Nu am vorbit niciodată despre asta, dar mesajul lui nerostit a rămas întipărit în mintea mea.
În bisericile noastre, mesajul nu se predică doar de la amvon. Părinții spirituali din biserică transmit în mod constant mesaje și atitudini față de copiii și adolescenții cu „urechi și ochi mari”. Cei mai tineri aud, văd, țin minte și își însușesc aceste mesaje și atitudini.
Ei observă că singura dată când un misionar vine să vorbească la slujba de duminică dimineață este când pastorul este plecat în vacanță sau la o conferință.
Ei văd că pastorul primește un salariu sigur, dar misionarii peste hotare trebuie să strângă fondurile pentru salariu și lucrare. Uneori această strângere de fonduri durează ani.
Ei observă, atunci când ei înșiși slujesc în misiuni pe termen scurt, că la întoarcerea lor de peste mări, li se acordă doar cinci minute pentru a-și împărtăși binecuvântarea și entuziasmul spiritual bisericii.
Ei remarcă faptul că bătrânii și liderii sunt mult mai entuziasmați în discutarea proiectelor de îmbunătățire de acasă decât atunci când plănuiesc un proiect de zidire a Împărăției.
Toate aceste lucruri spun: „Misiunile transculturale, peste hotare, sunt secundare pentru biserică”.
Acești părinți spirituali nu intenționează să transmită acel mesaj nebiblic copiilor „cu urechi și cu ochii mari” din biserici, dar o fac. Ei nu vorbesc niciodată cu ei despre aceste lucruri, dar mesajul nerostit rămâne. Următoarea generație preia această atitudine.
Sursa: A Kick in the Pants, de Jack Popjes
