Gânduri, frământări, destăinuiri

Am înțeles, după câțiva ani de misiune petrecuți în Etiopia, ceea ce studiasem încă de la începuturile pocăinței mele, că omul este trup, suflet și duh, iar dacă iubești pe Domnul și îți umpli inima și mintea de Cuvântul Său, ai parte de alin și vindecare.

În primii ani de misiune am acordat cea mai mare atenție nevoilor trupești și am vorbit mult despre cum am făcut față acestor solicitări. Am spus despre greutatea de a pregăti mâncarea din legume și fructe necunoscute de mine, cum pe rafturile din magazin nu recunoșteam nici un produs și nici o firmă producătoare. Am spus despre faptul că hainele ce le-am dus cu noi, au trebuit să-mi ajungă doi ani, pentru că a durat un timp până m-am familiarizat cu magazinele. Și, sinceră să fiu, a face cumpărături, nu mai face parte din activitățile zilnice și nu mai este o îndeletnicire pe câmpul de misiune.

În zona de munte, unde locuiam, nu erau magazine, ci doar de două ori pe săptămână era piață, dar nu cu produse locale, pentru că era prea rece, ci le aduceau oamenii în mâini sau pe catâri dintr-o zonă mai joasă. Cam la trei luni, mergeam în capitală, unde ajungeam doar în magazinele alimentare pentru a ne aproviziona cu câteva produse ce reușeau să reziste două zile de călătorie pe drumul de întoarcere. „Acasă”, pentru că acolo departe de lume și de civilizație era casa noastră pe pământ, ne trebuiau cam două săptămâni să adunăm apă de ploaie și să spălăm casa, care în lipsa noastră era invadată de tot felul de insecte. Condițiile de locuit erau foarte dificile pentru noi, învățați cu apă curentă și energie electrică, iar acuma, trebuia să ne gândim mereu la alternative de viețuire.

Dar, când toate aceste le-am depășit într-un fel și ne-am făcut un rost, pentru că omul, cu răbdare și grijă reușește în cele din urmă să se obișnuiască și să se descurce, chiar în condiții foarte noi de a trăi, am început să fiu mai atentă la nevoile emoționale. Am constatat atunci, că sunt răvășită sufletește și frica, căpătase tot mai mult teren în inima mea. Așa că, dacă prima dată când am revenit în țară am dorit mult să împărtășesc despre cât de greu este să trăiești pe câmpul de misiune, când am revenit a doua oară, nu doream altceva, decât să fiu singură și să mă odihnesc în sufletul meu.

Cu cât înaintez mai mult în acestă lucrare, văd nevoia noastră, a celor din țările care nu demult trimit misionari pe termen lung pe câmpul de misiune, de a avea material prin care să putem fi pregătiți și mai apoi ajutați să facem față stresului cultural și problemelor cu care ne confruntăm. Am observat că noi, ca și români, potrivim altfel pe câmpul de misiune, avem alte nevoi și răspundem diferit la solicitările din viața de misiune. De aceea materialele traduse, cu exemplele date, nu ne sunt familiale, ci ne forțează, ne deformează chiar, modul de lucrare.

Am citit o carte în care autoarea împărțea lumea în cultură caldă și cultură rece și, pornind de la aceasta, spunea că reacționăm diferit la stres, la a ne exprima nevoile, la a cere ajutor, pentru că noi, luăm lucrurile înconjurătoare în funcție de cum vedem noi viața și ce știm noi până în acel moment despre modul de a trăi.

Eu am pornit aproape la vârsta de 40 de ani pe câmpul de misiune transcultural și, până atunci, mi-am desfășurat activitatea numai în matca copilăriei mele, unde am fost mulțumită și fericită și puțin interesată de ce se întâmplă în lumea aceasta mare. Totuși, nu pot spune că am avut parte de un șoc și un stres cultural enorm. Însă, pot recunoaște, că Dumnezeul Cel Mare mi-a pregătit nu numai inima, ci și mintea, înainte de a merge pe câmpul de misiune, prin modul în care mi-a decurs viata. Cu atâta blândețe m-a făcut să înțeleg că tot Pământul e în Mâna Lui și că El mă ține cu Braț puternic. Și pentru că L-am văzut pe El Mare, am văzut o lume mică și neputincioasă. Am continuat să iubesc omul și să văd frumusețea măreției Lui în ceea ce El a creat. Au fost probleme, dar acestea, nu după mult timp, le-am văzut binecuvântări. Și cel mai frumos este că încă continuă să mă modeleze pentru a fi pregătită să petrec veșnicia cu El.

Trebuie să recunosc că, frica, a fost un element determinant în înlăturarea fericirii din viața mea. Mi-a fost frică să fiu misionară, mi-a fost frică să merg într-o țară africană, mi-a fost frică de mine însumi că nu pot face față greutăților și provocărilor, mi-a fost frică când erau copiii bolnavi, mi-a fost frică că îmi pierd copiii de pe calea credinței, mi-a fost frică că nu sunt cu familia mea și nu sunt o binecuvântare pentru părinții mei la vârsta bătrâneții. Dar nimic, de care mi-ar putea fi frică aici, în lumea aceasta nu îmi poate lua moștenirea viitoare.

Mirela Pașcalău (din Etiopia)