Am auzit multe povești de la oameni care au știut exact ce o să devină „când o să fie mari”, așa cum părinții și profesorii ne întrebau mereu, când eram copii. Însă, eu m-am simțit pierdută și paralizată de o astfel de întrebare și am preferat să-mi trăiesc viața pas cu pas, știind că Dumnezeu va aduce lumină asupra următoarei decizii, atunci când va fi momentul potrivit. Mi-aș fi imaginat vreodată că voi ajunge în America Latină, în cealaltă parte a globului? Cu siguranță că nu, dar așa e viața – plină de surprize.
M-am născut în Galați, însă am crescut în Italia de la vârsta de trei ani. Apoi, la șaisprezece ani, familia mea a hotărât să se întoarcă în România. În ultimul an de liceu, m-am îndrăgostit de literatură și de tot ce are legătură cu limbă și cultură, motiv pentru care am ales să studiez Litere, Română-Engleză la Universitatea Emanuel din Oradea. În aceeași perioadă, am avut parte de un imbold puternic, pe care eu l-am atribuit lui Dumnezeu, să mă implic în activitatea unui ONG din Oradea, Wycliffe România. Acolo am interacționat pentru prima dată cu oameni din comunitatea de surzi și am fost absolut fascinată de limba semnelor și de cultura surzilor.
După terminarea facultății, am hotărât să preiau rolul de mentor lingvistic și cultural în cadrul organizației menționate, care colaborează cu o altă entitate, GSLT (Echipa Globală a Limbilor Semnelor). Cu toate că majoritatea proiectelor sunt dedicate traducerii Bibliei în limba semnelor specifice fiecărei țări, rolul pe care l-am ales eu este unul mai indirect, fiindcă se focalizează pe pregătirea noilor voluntari și misionari care vor să plece în anumite țări pentru a ajuta proiectele de traducere. Ceea ce fac rezonează cu o ghidare a lor în învățarea noilor limbi și a modalităților în care pot trăi transcultural, cu bucurie și succes. Fără pregătire specifică, în ce privește abordarea noilor culturi, aproape cu siguranță că vor eșua sau nu se vor adapta complet.
Am petrecut un an în Columbia, ajutând noii veniți în procesul lor de adaptare lingvistică și culturală, însă am avut probleme cu reînnoirea vizei, motiv pentru care am plecat în Mexic. Acolo am și început o relație cu unul dintre colegii mei de muncă, iar opt luni mai târziu ne-am căsătorit în România și apoi ne-am întors în Mexic.
Fiindcă fiecare țară are limba semnelor specifică țării respective, și, de multe ori, chiar mai multe limbi în aceeași țară, ne petrecem parte din programul nostru de lucru învățând limba; în cazul nostru, vorbim despre limba semnelor mexicane (LSM). Surzii mexicani pe care i-am cunoscut până acum, dar și surzii în general, nu-și privesc deficiența de auz ca pe un minus sau ceva ce-i oprește din a-și trăi viața din plin, ci, din contră, sunt foarte mândri de cultura și limba lor. Chiar dacă unii dintre ei înțeleg forma scrisă a limbilor spaniolă sau engleză destul de bine, doar în LSM vor înțelege pe deplin și inimile le vor fi sensibilizate. Tocmai de aceea prioritizăm învățarea limbii.
Din păcate, în trecutul nu prea îndepărtat, noi, oamenii auzitori, nu am înțeles cât de important e ca surzii să se exprime în limba lor. Foarte mulți, dacă nu majoritatea surzilor, au fost obligați să meargă la școală împreună cu auzitori, să învețe în același fel, și chiar li s-a interzis să-și folosească mâinile pentru a face semne în limba lor. Aceasta a rezultat în abuz lingvistic și cultural, lipsa libertății de exprimare, neînțelegere din partea celorlalți, deficiențe și lacune în învățare și, în final, ură față de auzitori, care au fost priviți ca niște „colonizatori” ai surzilor.
Cu toate că am făcut mari progrese spre a lăsa acea realitate în trecut, multe comunități de surzi sunt încă traumatizate și mulți surzi au fost crescuți de familiile lor cu gândul să nu aibă încredere în nimeni, pentru că toți vor să profite de ei. Această atitudine dăunează lucrarea pe care încercăm să o facem aici, fiindcă relațiile care nu sunt bazate pe încredere nu vor fi niciodată destul de puternice. O altă consecință este că nu vor să ceară ajutor, dat fiind că acest fapt poate fi privit ca slăbiciune și poate fi abuzat.
Din fericire, există școli pentru surzi în Mexico City, unde copiii surzi pot învăța în limba lor natală, o pot folosi liber și pot crește în mijlocul altor copii surzi. Chiar și în școlile de auzitori, există o oarecare curiozitate pentru limba semnelor, și copiii surzi sunt deseori solicitați să arate și să predea cum se fac anumite semne din limba lor.
Am fost plăcut surprinși să vedem că, nu doar că LSM e mereu pe ecran alături de știri importante, ci și în muzee și locuri publice există linkuri sau coduri QR care pot fi scanate pentru a accesa video-uri pe YouTube cu traduceri în LSM. Totuși, când ne gândim că Biblia există în peste 756 de limbi, dar încă lipsește în toate limbile semnelor din lume, mai puțin una (ASL – limba semnelor americane), ne putem da seama curând cât lucru mai este până ce putem afirma că surzii au acces la educație, cărți și informație exact ca auzitorii.
Cât privește diferențele culturale, ele nu pot fi separate de cele lingvistice, ci trebuie tratate ca o unitate. De exemplu, dacă suntem într-un grup de surzi și niciunul dintre noi nu vorbește, ci doar comunicăm în limba semnelor, trebuie să avem mare grijă la poziția pe care o avem în grup: dacă mă întorc către o prietenă și interacționez doar cu ea, s-ar putea să fie perceput ca un secret, fiindcă stau cu spatele la ceilalți și acest aspect poate cauza probleme și neînțelegeri cu ceilalți din grup. Același lucru se întâmplă dacă încep să vorbesc engleză sau spaniolă cu cineva și nu interpretez în semne, când sunt și surzii de față.
Majoritatea surzilor au un stil de comunicare direct, ceea ce noi numim „dacă îl pot vedea, pot vorbi despre el”. De exemplu, dacă m-am întors din vacanță și m-am îngrășat puțin, ei nu vor avea nicio reținere să-mi comunice acest fapt. Ceea ce în cultura noastră de auzitori ar fi considerat nepoliticos sau chiar lipsă de respect, pentru ei e doar un comentariu obiectiv cu privire la ceva ce pot vedea clar despre tine, și nu un comentariu negativ adresat personal.
Toate aceste aspecte sunt câteodată diferite de cultura mexicană în general, ceea ce înseamnă că trebuie să ne adaptăm la două limbi și două culturi total diferite, în același timp. Cel mai mare șoc cultural l-am avut, însă, în Columbia, chiar în dimineața zilei după ce aterizasem. Din cauza fusului orar, am adormit la ore neobișnuite și m-a trezit un strigăt puternic, pe stradă. Ceea ce eu am crezut că era numele meu, Damaris, ce era strigat pe stradă, am aflat mai apoi că era cuvântul „tamales”, un tip de mâncare din America latină care are o consistență asemănătoare cu mămăliga, dar e umplută cu diverse tipuri de carne. În Mexic, urmă să avem parte și mai mult de aceste strigăte constante pe stradă, fie oameni care vând tamales, apă, pungi pentru gunoi, sau chiar cei care vin să ne ia gunoiul de la poartă.
Majoritatea mexicanilor sunt deschiși la emigranți care trăiesc în țara lor, însă trebuie mereu să avem grijă, fiindcă așteptarea lor e că suntem mult mai înstăriți decât ei și unii tind să profite de aceasta. În general, cultura mexicană e una foarte caldă și primitoare, iar mexicanii sunt mândri de mâncărurile tradiționale, sărbătorile specifice și muzica lor.
Cel mai important aspect pe care l-am învățat de la comunitățile de surzi în care lucrăm e importanța relațiilor. Deseori, ei preferă să pună deoparte munca sau planurile lor pentru a sta de vorbă și a se asigura că totul e în regulă. Acest aspect e mai important decât să ajungă undeva la timp. Într-o cultură occidentală tot mai focalizată pe individualism, carieră și bani, această atenție la relații vine ca o gură de aer proaspăt.
Precum am menționat la început, încă de mică mi-a plăcut să trăiesc viața pas cu pas. Așa că nu știu ce urmează pentru noi, cu toate că există posibilitatea să rămânem în Mexic până ce întreaga Biblie se va fi tradus în LSM (ceea ce poate dura încă 20-30 ani minimum).
Dacă ar fi ceva de transmis tinerilor care se gândesc să se implice într-o astfel de activitate, le-aș spune să se asigure că aceasta e ceea ce vor să facă în viață. Nu e o lucrare deloc ușoară, iar fără rădăcini puternice și o asigurare a motivului pentru care o fac, nu o vor duce la bun sfârșit. Dacă sunt doar în căutarea unei aventuri, aceasta nu e motivația corectă pentru a se implica. Fără un angajament puternic și o echipă de oameni de suport, nu vor ajunge nicăieri. Însă, dacă le e clar că nu va fi ușor, dar Dumnezeu pare a le arăta că aceasta e calea pe care s-o urmeze, atunci da, va fi o experiență de neuitat!
